Disciplina sau pedeapsa?
Copiii nu se nasc stiind cum sa se comporte si multi parinti fac greseala de a-i pedepsi pentru niste lucruri pe care ei considera ca ar trebui sa le stie sau sa le respecte, doar pentru ca asa li s-a spus. Si totusi, marea majoritate a acestor parinti nu ar avea aceleasi asteptari de la adultii din viata lor.
Copiii sunt capabili sa retina mai multe lucruri in minte, concomitent, si pot decide ce sa faca folosindu-se de propriul rationament. A-i spune unui copil ce sa faca fara nici un fel de explicatie si a-l pedepsi pentru ca nu a urmat ordinele, echivaleaza cu a-i inhiba propriile aptitudini de a judeca. Multi parinti se simt tentati sa dea ordine si sa pedepseasca pentru ca rezultatele sunt mai rapide, uitand sau nefiind constienti ca faptele lor vor afecta in mod negativ personalitatea copilului.
Prin disciplina, invatam un copil cum sa se poarte prin a-l face sa inteleaga motivele pentru care ar trebui sa aleaga un anumit comportament in defavoarea altuia. Prin disciplina ajungem la mintea unui copil prin a-i da explicatii si exemple din propria lor experienta, bazate pe propriile interese. Disciplina ii ajuta pe copii sa se simta intelesi, relaxati si increzatori in fortele proprii.
Pedeapsa este orientata numai pe greseala copilului. Din acest motiv, greseala respectiva nu mai este evaluata intr-un mod rational pentru ca nu-i ofera copilului nici o explicatie, si nici nu-l ajuta sa inteleaga cum si de ce trebuie sa isi modifice comportamentul.
Problema este ca daca un copil este pedepsit excesiv, el nu va putea sa invete cum sa judece rational, cum sa evalueze situatiile in care se afla, care sunt cele mai bune solutii pentru problemele lui si cum sa comunice asertiv cu cei din jur.
Daca un copil este nascut cu o predispozitie catre timiditate, pedepsele excesive si lipsa explicatiilor il vor transforma intr-un adolescent si intr-un adult cu serioase probleme de anxietate caruia-i va fi frica sa creeze relatii profunde si care se va feri de orice fel de infruntare. Pe de alta parte, un copil care este nascut cu predispozitia de a fi mai indraznet si mai dezinhibat, poate in timp, ca efect al pedepselor, sa ajunga sa aiba tulburari de comportament care la varsta adulta il pot transforma intr-o persoana antisociala.
Prin disciplina, un copil are ocazia sa fie corectat, si, in acelasi timp, sa invete si sa inteleaga motivul pentru care a fost corectat. Disciplina este centrata pe actiunile unui copil, fara a-l face sa se simta neiubit sau nevaloros. In acest fel, un copil are sansa sa inteleaga:
- Ce comportament nu se doreste de la el
- De ce nu se doreste acel comportament de la el
- Ce comportament se doreste de la el in schimb
- Care sunt consecintele dezobedientei sale
Aspectele esentiale care stau la baza unei bune relatii intre parinti si copii sunt: consistenta, respectul, explicatiile, conversatiile si stabilirea limitelor.
17 Comments
Raspuns pentru Ana Maria
Aceasi problema am intampinat-o si eu cu fetita mea cand avea 4 ani. Aceeasi nervi de dimineata, era un calvar. pana intr-o dimineata cand m-am decis sa avem o zi frumoasa, Asa ca am lasat-o sa-si aleaga singura hainutele, sa se imbrace si putin cu ajutorul meu si a fost f fericita. Si eu mai linistita. E adevarat ca era ca o sorcova si ia-m si spus. dar e a zis ca ca azi vrea sa fie colorata. Ok. A doua zi dim la fel. Am RUGAT-o de data aceasta sa-si aleaga hainele. m-a intrebat daca imi place si am zis ca nu. dar daca ei ii place asta e . inseamna ca avem gusturi diferite. din atunci am scapat de stresul hainelor de dimineata. Acum e scolarita si avem uniforma.E mai simplu. In rest isi alege singura hainele (si nu are gusturi rele). Intre timp a devenit si designerul meu. Sugestia mea: propuneti-i alternative si lasati-o sa aleaga. Lasati-i libertatea de algere. Doar in cazul in care este mult prea nepotrivit va impuneti dorinta dumneavoastra. ajutati-o sa asorteze culorile atunci cand alege, pipaiti textura materialului din care este confectionata vestimentatia , vorbiti despre combinatiile alese. Insotiti-o pe acet drum incercand sa ii dezvoltati gustul pentru frumos. e mai placut sa vorbesti despre ce e frumos ce se asorteaza cu ce nu si in final sa decida ea. Numai asa ii dati incredere in ea si va va acorda si ea mai multa incredere data viitoare. Mult succes!
Buna seara, ii place la hainutele mici ca sunt colorate, in momentul in care ne jucam ea e bebelus, plange vrea atentia unui bebe. Cu toate ca este singurul copil. Isi doreste un fratior f mult, imi spune ca vrea sa aiba ea grija de el, sa doarma ea cu el etc. Si nu ma gandesc decat ca incepe scoala si nu stiu cata rabdare o sa am,dimineata cu hainele, dupa amiaza cu temele. Despre ce dorinta nedezvaluita spuneti, adica sa fiu cu ochii-n 4.
MULTUMESC
Am spus ca este posibil sa fie vorba fie despre o lipsa emotionala, o dorinta nedezvaluita, o temere, sau o lipsa de intelegere fata de faptul ca creste – oricare dintre aceste alternative. Ce se ascunde cu adevarat in spatele acestui comportament nu puteti afla decat de la ea, vorbind cu ea, si nu inseamna ca este vorba de o problema foarte grava. Unii copii au dificultati in a accepta ca cresc si se tem ca nu vor mai primi aceeasi afectiune ca atunci cand erau bebelusi, drept dovada va cere sa va jucati cu ea ca atunci cand era bebelus. Va sfatuiesc sa o reasigurati ca o iubiti si sa o incurajati sa va vorbeasca si despre lucrurile care-i plac, dar si despre lucrurile care o sperie si sa continuati sa va jucati cu ea – copiii se dezvolta cel mai bine prin joc.
Daca nu ati facut-o inca, incepeti sa o ajutati sa invete ce sunt emotiile, cum difera una fata de alta si apoi invatati-o sa isi identifice propriile emotii ca sa poata mai bine sa va vorbeasca despre cum se simte.
In legatura cu hainutele, nu este nimic in neregula ca-i plac cele mai colorate. Va sfatuiesc sa cautati hainute de marimea pe care o poarta acum, mai colorate, si sa le puneti deoparte pe cele care nu-i mai sunt bune sau sa le donati impreuna cu ea daca nu va mai trebuie. Asa o veti invata sa fie si darnica si empatica, explicandu-i ca hainutele care nu-i mai sunt bune vor ajunge la alti copii care chiar au nevoie de ele; felicitiati-o apoi pentru darnicia ei.
Daca lucrurile par sa se complice, nu ezitati sa ma sunati la numere 0213131823 (fix) sau 0733217169 (mobil, pe care ma puteti gasi mai usor) si putem stabili o programare.
Multa bafta cu cea mica!
Buna ziua, am o fetita de 6 ani si 5luni, avem o mare problema cu hainele, ex: dimineata cand trebiue sa se imbrace nu-i convine nimic din ce haine ii dau, foloseste bluze care i-au ramas mici cu maneca pana la cot, pantalonii sa fie cat mai aproape de glezna (scurti), ma scoate din sarite la ora 6 dim. Am incercat si sa ne pregatim hainutele de seara, dar dimin se razgandea si asa o luam de la capat. incaltamintea la fel daca nu o strange, nu sunt bune. NU STIU CE SA FAC, CUM SA PROCEDEZ
Va pun si eu o intrebare: de ce mai tineti hainele care i-au ramas mici la indemana?
In alta ordine de idei, ati reusit sa identificati ce anume-i place la hainutele vechi? Poate exista un motiv important pentru care fetita dvs. isi doreste hainutele care i-au ramas mici, motiv ce poate indica o lipsa emotionala, o dorinta nedezvaluita, o frica, sau pur si simplu o banala lipsa de intelegere fata de faptul ca este in crestere.
La sase ani si jumatate este mai mult decat capabila sa isi exprime parerile, pana acum cum ati incercat sa vorbiti cu ea despre acest subiect?
Motoc, ai putea sa spui, in mod specific, despre ce vorbesti? Ce anume din ce am scris mai sus ti se par lucruri trasnite, si, mai ales, cum vezi tu situatia?
De exemplu, ti se pare un lucru „trasnit” sa-i oferi copilului o educatie rationala si sanatoasa din punct de vedere emotional, unde copilul nu doar executa ce-i spune parintele dar si intelege care sunt motivele pentru care trebuie sa faca ceva? Multi parinti inca nu inteleg ca educatia, grija si intelegerea oferita copilului inca din prima zi de viata stau la baza unei dezvoltari emotionale sanatoase, care, daca lipseste, cu greu mai poate fi recuperata cand se fac adulti.
Este adevarat ca metoda empatica de educare a unui copil necesita mai multa implicare zilnica si rabdare si ca parintele, in paralel, este nevoit sa lucreze cu propria sa persoana si cu propriile sale limitari, dar, in opinia mea, si rezultatele sunt net superioare.
ehei , psihologi , spuneti lucruri trasnite , !parintele si copilul sunt reali , situatia e concreta , apasa , trebuie rezolvata optim ! teorii !
sincera sa fiu, ideea asta de ” sharing” la copiii f mici- idee f mult promovata de educatori, psihologi, etc- mi se pare o super mare tampenie. eu cred ca ar trebui sa ne educam intai copiii cu ce au voie sa se joace si cu ce nu. nu mi se pare vinovat copilul care nu vrea sa dea, ci cel care vrea sa ia, chiar si cu forta cateodata. exemplu: intr-un loc de joaca, unde jucariile sunt la comun, acolo e normal sa explicam ca trebuie sa impartim, pentru ca acele jucarii sunt la comun, DAR SA NE ASTEPTAM RANDUL. nu e normal sa vina un copil sa ia o jucarie de la alt copil, iar noi sa reactionam” lasa mama ca e si el mic si trebuie sa-i dam si lui”. NU, acel copil trebuie sa invete sa-si astepte randul…problema e la el si nu la cel care se supara ca i s-a luat jucaria. sa ne gandim la un exemplu simplu: noi, ca si adulti ne impartim laptop-ul, telefonul sau alte obiecte ca asa e frumos? NU…sau mergem la un magazin si incepem sa luam lucruri de la alti oameni, ca oricum le dam inapoi? daca vine cineva la mine si imi ia tel din mana, ii dau una in cap si imi recuperez tel…e o reactie normala. trebuie sa ne invatam copiii ce au voie sa ia si ce nu, sa ii invatam sa ceara permisiunea de a se juca cu jucariile altui copil, iar daca copilul refuza sa accepte sa nu putem avea tot ce vrem cand vrem…si nu opusul…sa il obligam pe celalalt sa dea, ca asa e frumos sau bine.copiii nu au simtul proprietatii, asa cum il avem noi. ei trebuie sa se obisnuiasca cu un anume obiect pana considera ca e al lor si, ca si noi, asteapta sa fie intrebati „pot sa iau si eu asta”, si, asemeni noua raspunsul poate fi pozitiv sau negativ.
concluzie, ca oricum cred ca am scris cam mult……..sfat pentru parinti, profesori, psihologi……trebuie sa va invatati copiii ca nu pot avea totul, trebuie intai sa ceara permisiune, sa accepte un posibil refuz, care este perfect normal si abia apoi partea cu impartitul si alte similaritati………
Andra, se pare ca nu ai inteles prea bine despre principiile si insemnatea „sharingului”. Bineinteles, nu pot vorbi decat din perspectiva mea ca psiholog, si nu stiu care sunt toate punctele de vedere ale tuturor psihologilor. Eu aleg sa ma informez numai din studii stiintifice care au o sursa credibila.
In primul rand, in psihologia si psihoterapia corecta a copilului, nu se pune problema de a-l „obliga” pe copil sa isi dea jucariile, si nici nu era vorba sa invatam copiii ca trebuie sa isi imaprta jucariile cu oricine, in orice conditii si oricand. Ceea ce merita totusi o atentie deosebita si ar trebui sa fie un semnal de alarma atat cat pentru parinti cat si pentru psihologi, este reactia pe care o are un copil in momentul in care i se ia o jucarie:
Un comportament agresiv nu este un raspuns sanatos ci este ceva ce trebuie corectat; cu cat mai devreme cu atat mai bine. Daca lasam acel comportament sa devina o obisnuinta, in timp, copilul poate dezvolta un comportament sfidator sau agresiv in mai multe situatii din viata lui, si o toleranta scazuta in fata frustrarii. Iar aceste probleme pot lua forma unei tulburari de personalitate, mai tarziu in viata, ca sa nu mai vorbim de faptul ca un copil frustrat si agresiv nu este chiar un copil fericit. Deci, de ce am fi de acord sa ne lasam copiii sa sufere in loc sa-i invatam sa isi gestioneze emotiile negative?
Asa cum bine subliniai si tu, trebuie sa ne invatam copiii sa ceara si sa nu ia pur si simplu. Dar, in acelasi fel, trebuie sa ne pregatim copii pentru situatii neplacute si sa nu-i incurajam sa fie agresivi cand realitatea se arata a fi diferita de dorintele si asteptarile lor. Copilul trebuie stimulat si incurajat sa fie tolerant si sa refuze fara sa fie agresiv.
Copiii au o MARE nevoie sa se simta intelesi, iar din aceasta nevoie ei lasa tot felul de indicii pentru a isi face parintii constienti de ceea ce simt. In aceasta situatie se afla si baietelul dvs. cand isi exprima dezacordul cu ideea de a isi imparti jucariile cu alti copii, iar pedeapsa nu-l va ajuta sa inteleaga nimic altceva decat ca sentimentele lui sunt rele.
Este destul de mare ca sa puteti sa vorbiti cu el, sa aflati motivul sau motivele pentru care are acest comportament. Aratati intelegere si compasiune fata de el, mai ales ca sunt convinsa ca si dvs. ati avut macar o data un comportament asemanator celui pe care mi-l descrieti. Si pornind de aici, ii puteti spune ca stiti prin ce trece pentru ca si dvs. v-ati simtit la fel mai demult. Faceti mai intai legatura aceasta emotionala cu el, pentru ca el sa se poata simti iubit si acceptat. Ajutati-l sa defineasca ce emotie simte in momentul in care un copil incearca sa-i ia jucaria. La aceasta varsta copiii intampina dificulatati in a-si numi emotiile, asa ca va avea nevoie de ajutorul dvs. Dupa ce l-ati ajutat sa isi numeasca emotia, explicati-i ca desi intelegeti ce simte, nu are voie sa loveasca pe cineva. Stimulati-i abilitatea de a empatiza prin a-l intreba, de exemplu, cum s-ar simti alt copil daca l-ar lovi. Apoi ajutati-l sa gaseasca solutii pentru problemele lui. Poate el nu intelege ca va primi jucaria inapoi, pentru ca nu stapaneste foarte bine aceasta notiune. Copiii la varsta lui sunt foarte teritoriali si posesivi si trebuie sa avem grija cat de mult incurajam sau inhibam acest impuls. Puteti sa va jucati cu el si sa exersati notiunea de a imparti ceva cu cineva. Luati niste jucarii noi si purtati-va ca si cum ar fi ale dvs. In timpul jocului, oferiti-i una dintre aceste jucarii spunandu-i ca desi este a dvs., il lasati sa se joace cu ea. Apoi rugati-l sa v-o dea inapoi. Cereti-i sa va lase sa va jucati cu una din jucarille lui si explicati-i ca asa cum i-ati dat jucaria dvs. si el va dat-o inapoi, asa veti face si dvs. cu jucaria lui. Repetati acest model de joaca pana cand ajunge sa-l stapaneasca.
Buna ziua!
Comunicarea cu un copil de trei ani are reguli diferite fata de comunicarea cu un adult, adolescent, si chiar si fata de comunicarea cu un copil de sase ani.
Daca doriti sa imi dati un exemplu concret de comportament pe care baietelul dvs. il face si cu care nu sunteti de acord, atunci as putea sa va directionez putin. Este de ajutor sa imi spuneti si ce incercati sa faceti de obicei in aceste situatii, cum este relatia pe care o aveti in general, ce fire are baietelul dvs., ce frici are, ce-i place sa faca si cum se comporta in preajma altor copii.
Astept sa reveniti cu mai multe detalii!
Va multumesc mult pentru raspunsul prompt. Unul din lucrurile care ma deranjeaza in comportamentul lui este agresivitatea. Este adevarat, nu o agresivitate spontana, nejustificata ci una de cele mai multe ori provocata. De exemplu, zilele trecute, a refuzat, ca de obicei, sa dea din jucariile lui de nisip si altor copii de la locul de joaca, copii pe care ii cunoaste, se intalnesc zilnic in parc. Am incercat sa-l conving ca are destule jucarii si ca ar putea imprumuta si altora dar nu a cedat. Mai mult, a incercat sa loveasca baietelul care ii luase o lopatica. Prin urmare, l-am indepartat de acolo si am incercat sa-l conving ca jucaria tot a lui ramane si ca si-o va recupera. Reactia lui a fost sa ma traga de par, sa ma muste. Ca modalitate de pedeapsa, am parasit parcul, lucru care pe moment i-a displacut dar ajuns acasa n-a mai avut nicio nemultumire. Dupa o discutie despre ceea ce a facut, in urma careia a lasat impresia ca a inteles, a doua zi, figura s-a repetat cu un alt copil.
Buna ziua,
Problema cu care ma confrunt cu baietelul meu de 3 ani este aceea ca nu reusesc sa-i impun limite pe care sa le si respecte. Imi dau seama ca anumite lucruri chiar nu ar trebui sa le faca dar necunoasterea unei metode prin care sa ma impun dar totodata sa-i raman prietena, ma opreste sa fiu ferma. Tinand cont de varsta, pedeapsa nu constituie inca o solutie (renunta cu usurinta la vreo jucarie cu care as putea sa-l amenint ca nu-l mai las sa se joace sau cu faptul ca nu-l mai duc la joaca la prietenii lui).
Buna ziua,
Imi pare rau ca aveti unele probleme de comunicare cu fiica dvs.
Motivul pentru care nu am dat exemple mai clare este pentru ca sunt mii si mii de situatii diferite si pana nu vorbim de un caz concret pe care un psiholog il poate evalua in mod corespunzator, nu se poate vorbi de o consiliere sau de un training in adevaratul sens al cuvantului, ci doar de expunerea unor idei generale. Fiecare situatie are particularitatile ei; acestea conteaza cel mai mult in intocmirea unui plan terapeutic.
Revenind la cazul dvs., trebuie subliniat faptul ca majoriatea lucrurilor pe care vi le voi spune vor fi, in mare parte, tot generalitati, pentru ca datele pe care mi le-ati dat sunt insuficiente. Evident ca exista un motiv pentru care fiica dvs. alege sa se poarte asa. Dar eu nu o cunosc nici pe ea, nici pe dvs., si nici felul de relatie pe care l-ati avut din ziua in care s-a nascut pana acum, deci nici nu va pot spune de ce este distanta fata de dvs. Este posibil sa fie vorba doar de o faza in evolutia ei, la fel cum este posibil sa fie mult mai mult decat atat.
Varsta de 17 ani este una de cautare si explorare si este posibil ca fiica dvs. sa aiba nevoia de independenta – o nevoie care de altfel este foarte importanta in procesul de maturizare. Desi pot empatiza cu nevoia dvs. de a avea o relatie apropiata cu propria fiica, daca incepeti sa-i cititi mesajele sau sa o urmariti, riscati sa stricati si mai mult relatia cu ea.
Un rol esential in rezolvarea problemei dvs. il are felul in care ati relationat cu fiica dvs. dintotdeauna. Daca ati avut o comunicare buna, bazata pe respect reciproc si sinceritate, atunci sunt sanse mari ca relatia sa revina la normal de una singura, dupa ce fiica dvs. trece de perioada asta. Daca ati fost o mama mai autoritara, este posibil ca fiica dvs. sa caute sa va dea de inteles ca nu mai este de acord cu o asemenea relatie. Daca ati fost prea permisiva, iarasi, relatia va trebui renegociata.
Va doresc o zi frumoasa,
Psiholog Popa Anca
toate lucrurile pe care ni le spun psihologii despre relatiile cu copiii sunt sublime, dar lipseste cu desarvarsire modalitatea efectiva de a proceda. Pana la emisiunea „super nanny” nu am vazut niciunde exemplificari, iar acelea mi se par inaplicabile la 17 ani! Va dau un exemplu: toti spun sa comunici cu copilul adolescent, sa stii ce face, ce gandeste, cu cine umbla, dar nimeni nu iti spune cum sa faci asta! Intrebarea simpla: unde te duci, sau cu cine are darul sa o umple de nervi pe fiica mea! Raspunsurile ei sunt: „ma duc afara” si „cu colegii, si asa nu ii cunosti daca iti spun cum ii cheama! Ce sa fac, sa umblu dupa ea pe strada? Sa ii urmaresc mail-urile, sms-urile? Daca o las in pace uneori imi mai spune una alta, dar departarea dintre noi e din ce in ce mai mare si nu stiu cum sa o apropii… iar bani de consiliere nu am… si degeaba citesc ici si colo. Poate totusi veti incepe sa dati si exemple clare.
Ma „bag si eu in seama” cu un comentariu la comentariu, mai mult din perspectiva unei mame. Stiu ca nu o va ajuta prea mult pe Nightwish ceea ce scriu, dar voi scrie totusi pentru parintii de copii mici: foarte multi parinti cad in greseala de a-si imagina ca vor putea fi prieteni cu copiii lor adolescenti, dupa ce, in copilarie, relatia lor cu copiii a fost mai degraba una de autoritate.
Prietenia, respectul, intelegerea sunt aspecte care se cultiva in timp, incepand din prima luna de viata, cand prea multe mame sunt mai preocupate „sa nu-l rasfete” decat sa il cunoasca si sa „simta” cum se vede lumea prin ochii unui pui de om, apoi mai tarziu confunda „cumintenia” cu obedienta si lipsa de initiativa, sunt mai preocupati de toate aspectele colaterale gen parerea lumii despre copilul lor, notele de la scoala, felul in care apare la serbare decat de ceea ce simte copilul, iar la 14-15 ani, cand devine adolescent, constata dintr-o data ca … ooops, ar trebui sa mi-l apropii si nu pot. In plus, si „prietenia” asta cu copilul adolescent e inteleasa tot unilateral si autoritar, la modul „acum trebuie sa fim prieteni si tu sa-mi spui ce faci, dar nu te obraznici ca-ti dau si vreo doua si nu mai iesi din casa”.
Secretul unei relatii bune cu copilul e respectul reciproc din primii ani de viata, cu tot ce inseamna asta: respectul opiniilor, dorintelor, intimitatii, optiunilor. Plus increderea ca, si daca face alte alegeri decat cele pe care le-am face noi, va reusi sa isi gaseasca propriul drum. Copilul e o alta persoana din ziua in care se naste si ar trebui sa fie un egal, nu un supus.
Nimeni nu va putea da vreodata sfaturi generale care sa se potriveasca in orice caz particular, se pot face analogii, se pot da exemple, se pot povesti anecdote, se poate folosi un limbaj mai accesibil in locul celui de specialitate, dar solutia tot a celor implicati este si n-o veti primi de la nici un sfatuitor. Dar sigur incalcarea dreptului ei la intimitate nu poate rezolva nimic, doar va mari prapastia de neincredere.
Foarte bune observatii, Maria! Copiii tai sunt niste norocosi.
Multumesc pentru contributie!