Convingerile rigide

Cum Ne Tulburăm De Unii Singuri

Ce sunt convingerile rigide?

Convingerile rigide (sau iraţionale) sunt ilogice, disfuncţionale, extreme şi detrimentale stării de bine emoţional. Dar ele fac mai mult decât să ne afecteze emoţiile într-un mod negativ – aceste emoţii la rândul lor aduc mari prejudicii atât felului în care reacţionăm în faţa unor situaţii dificile, cât şi consecinţelor acţiunilor noastre.

Tipurile convingerilor rigide:

1. Toleranţa scăzută în faţa frustrării: “Nu pot să suport când îmi vorbeşti urât, este îngrozitor!” “M-am îngrăşat cinci kilograme în două săptămâni, nici că se putea mai rău decât atât!” – cam aşa sunăm noi când avem o toleranţă scăzută în faţa frustrării. Şi din moment ce credem că ceea ce ni se întâmplă este insuportabil, îngrozitor şi că mai rău de atât nu se poate, este de la sine înţeles că şi emoţiile pe care le vom simţi din cauza acestor convingeri vor fi unele extrem de supărătoare. Şi dacă ne simţim atât de tulburaţi din punct de vedere emoţional, nici deciziile pe care le vom lua nu vor fi unele bune, iar consecinţele acestora ne vor afecta şi mai rău starea emoţională. Cum ar fi dacă am putea întrerupe acest cerc vicios? Cum ar arăta un răspuns raţional în faţa frustrării?
În primul rând, pentru ca o convingere să fie raţională, aceasta trebuie să fie flexibilă, să nu fie exagerată, şi să ne permită să ne adaptăm situaţiilor neplăcute. Convingerile ar fi raţionale dacă ar suna în felul următor: “Deşi nu îmi place când îmi vorbeşti urât şi nu sunt de acord cu tonul tău, cu siguranţă pot suporta aşa ceva.”, sau “M-am îngrăşat cinci kilograme în două săptămâni şi nu mă mai simt foarte bine în propria piele, dar nu este cel mai rău lucru care mi se putea întâmpla. Ştiu că pot face ceva să schimb acest lucru.” Spre deosebire de prima variantă, cea de-a doua nu ne transformă emoţiile într-un calvar, dar suntem totuşi conştienţi şi de faptul că simţim un disconfort important – ceea ce ne permite, printre altele, şi să găsim soluţii pentru problemele pe care le avem.

2. Lipsa acceptării (de sine, a altora, sau a condiţiilor de viaţă): “Dacă X nu mă respectă, atunci sunt un nimeni” şi “Nu meriţi afecţiunea mea pentru că bei în fiecare seară”.
Acestea sunt nişte exemple ale lipsei de acceptare. Acest tip de gândire este iraţional şi rigid pentru că ne evaluăm pe noi şi pe alţii doar prin prisma unei singure trăsături: lipsa unei evaluări pozitive din partea unei alte persoane şi respectiv prezenţa unui comportament pe care îl dezaprobăm. Deşi aceste elemente nu sunt suficiente pentru a evalua ceva atât de complex ca o fiinţă umană, ne este foarte uşor să judecăm persoanele şi evenimentele din viaţa noastră pe baza acestor criterii simpliste. Şi ca şi în exemplul toleranţei scăzute, problemele cauzate de această gândire nu se opresc aici: şi lipsa acceptării creează un ciclu de emoţii, gânduri şi consecinţe negative care contribuie în mod semnificativ la perpetuarea tulburărilor emoţionale.
Probabil că unii dintre voi aţi percepe starea de acceptare ca fiind o ameninţare mult prea mare asupra stării voastre de bine. Poate că vă întrebaţi: “dar dacă ajung să accept totul: pe mine, pe alţii şi viaţa cu toate neplăcerile şi problemele ei, cum aş mai avea motivaţia să schimb lucrurile care nu îmi plac?”. Să nu uităm, totuşi, că este o mare diferenţă între pur şi simplu a accepta realitatea şi a ne complace într-o situaţie indezirabilă. De fapt, acceptarea ne scuteşte de emoţiile negative iraţionale asociate cu lipsa acesteia. Asta nu înseamnă că nu vom mai avea sentimente, ci mai degrabă că vom simţi varianta raţională a acestora: în loc să ne simţim deprimaţi, ne vom simţi doar trişti; în loc să simţim anxietate, vom simţi procupare. Haideţi să vedem cum ar suna gândurile noastre dacă ar fi flexibile şi raţionale: “Părerea lui X înseamnă mult pentru mine şi mă întristează faptul că acesta pare să nu mă respecte, dar pot accepta această realitate fără ca ea să îmi afecteze imaginea de sine” şi “Nu sunt de acord cu felul în care bei, nu cred că îti face bine, dar asta nu mă împiedică să îţi observ şi calităţile pozitive.”

3. Gândirea catastrofică: “M-am despărţit de prietenul meu şi lumea mea se prăbuşeşte, nu mai văd nici un rost în a trăi.”
Deşi o despărţire este ceva dureros, concluzia că nu mai există nici un motiv de a trăi este una exagerată şi rigidă. Este o concluzie cu ajutorul căreia devenim prizonierii durerii şi disconfortului psihic: din moment ce suntem convinşi că toată lumea noastră s-a prăbuşit, vom avea senzaţia că nu mai avem nici un punct de susţinere; iar dacă credem cu tărie că viaţa noastră nu mai are nici un rost, nu vom mai găsi nici o motivaţie să ne implicăm în activităţile pe care le aveam înainte. Iar de aici până la depresie nu este decât un singur pas. În loc să verificăm dacă concluziile noastre sunt reale sau nu, le lăsăm să pună stăpânire asupra noastră având convingerea că sunt adevărate.
Varianta raţională a acestor gânduri ar suna cam aşa: “M-am despărţit de prietenul meu şi acest lucru mă doare. Deşi ştiu că pentru o perioadă nu o să mă simt foarte bine, pot să recunosc că viaţa mea are şi aspectele ei bune.”
Ce diferă între aceste două modalităţi de a gândi? Dacă alegem prima variantă, cea iraţională, atunci ne limităm atenţia asupra unui singur eveniment nefast; începem să ne simţim disperaţi şi nu mai vedem nici o ieşire, tocmai pentru că atenţia noastră este fixată pe autocompatimire şi catastrofare. Dacă alegem varianta raţională, deşi suntem trişti, ştim că acest sentiment nu va dura pentru totdeauna şi rămânem conştienţi de existenţa tuturor celorlalte aspecte pozitive ale vieţii noastre.

4. Gândirea de tip “trebuie”: “Trebuie să fiu cea mai bună mamă şi copiii mei trebuie să fie recunoscători pentru ceea ce fac pentru ei.”
Mă întreb, oare, chiar trebuie? Şi ce ne facem dacă se dovedeşte că nu suntem cele mai bune mame? Cum reacţionăm atunci când copiii refuză să ne fie recunoscători? Cu o cerinţă aşa de rigidă, nici nu avem cum să fim pregătiţi din punct de vedere emoţional pentru un asemenea scenariu. Drept urmare, cum am putea să ne simţim altfel decât dezamăgiţi, anxioşi şi disperaţi? Cum am putea noi vreodată, din această poziţie, să acceptăm că viaţa, cei din jurul nostru şi noi înşine nu suntem perfecţi, să ne scuturăm de sentimentul de neputinţă, şi să căutăm soluţii pentru a ne mări eficienţa?
“Deşi îmi doresc să fiu cea mai bună mamă şi copiii mei să fie recunoscători pentru ceea ce fac pentru ei, ştiu că şi eu şi ei vom face şi greşeli, şi sunt pregătită pentru asta.” Acest “sunt pregătită şi pentru asta” cântăreşte mult când vine vorba de emoţiile pe care urmează să le simţim. Dacă suntem pregătiţi, avem capacitatea de a ne dovedi că putem gestiona o situaţie nu tocmai dezirabilă, fără să fie nevoie să trecem printr-un ciclu de reproşuri, învinuiri şi spaime.

Voi ce alegeţi: să repetaţi acele căi de gândire supra-folosite, dar care vă aduc prea puţină fericire şi satisfacţie, sau să încercaţi o gândire nouă, cu ajutorul căreia să puteţi face faţă dificultăţilor vieţii şi care pe deasupra vă oferă si confort emoţional?