Cresterea nivelului de toleranta in fata frustrarii la copii

Toleranţa scăzută în faţa frustrării este un răspuns dezadaptativ. Dacă un copil mai reuşeşte din când în când să evite aspectele neplăcute ale realităţii printr-un acces de furie, ca adulţi, această opţiune nu mai este viabilă. Cum ar fi să vedem un adult având un acces de furie în mijlocul supermarketului, pentru că nu are destui bani să îşi cumpere tot ce-şi doreşte? Şi pentru că multe din obiceiurile şi întreprinderile noastre dezadaptative le învăţăm încă din timpul copilăriei, este important ca părinţii să cultive în copiii lor o toleranţă ridicată la frustrare, cât se poate de devreme.

Practic toţi ne naştem cu o toleranţă scăzută la frustrare, aşa că este de aşteptat ca un copil să îşi manifeste această tendinţă. Este bine ca un părinte să fie conştient de acest lucru, tocmai pentru a evita gândirea catastrofizantă de genul “copilul meu este de nestăvilit iar eu nu pot face altceva decât să-l pedepsesc” sau “copilul meu este delicat iar eu trebuie să fac toate lucrurile în locul lui”. Studiile ştiinţifice au arătat că nici pedeapsa nici supraprotecţia nu ajută în rezolvarea acestei probleme; pedeapsa nu va fi de ajutor în special în cazul unui copil a cărui problemă este atât de mult legată de reacţia negativă în faţa frustrării deoarece pedeapsa este un puternic activator al acestui sentiment, iar supraprotecţia nu-i oferă copilului şansa de a învăţa cum să facă faţa stresului.

Dar hai să vorbim puţin despre factorii care susţin perpetuarea acestei probleme, pentru ca apoi să ajungem la ce s-a dovedit a fi folositor în dezvoltarea unui nivel ridicat de toleranţă în faţa stresului. Ca şi adulţii care se prezintă cu acest tip de problemă, nivelul mic de toleranţă la stres al copiilor se datorează credinţelor iraţionale şi a aşteptărilor nerealiste despre cum ar trebui să fie lumea. Când aceste aşteptări nu sunt întâlnite, copilul va avea tendinţa să se revolte pentru a evita implicarea sa în sarcini despre care crede că nu le poate face faţă, sau despre care crede că este nedrept să i se întâmple. Trainingul pentru creşterea nivelului de toleranţă include crearea condiţiilor optime pentru identificarea gândurilor dezadaptative ce stau la baza problemei, dezvoltarea controlului emoţional, învăţarea unor deprinderi adaptative, expunerea gradată în faţa situaţiilor activatoare, etc.

Părinţii vor primi şi ei training, pentru că rolul pe care îl joacă în facilitarea rezolvării problemei şi modelul pe care îl oferă copiilor este crucial. De exemplu, dacă părinţii îşi exprimă în mod frecvent sentimentul frustrării în faţa copiilor, este de aşteptat ca şi aceştia la rândul lor să copieze acelaşi model. Dacă părinţii îşi protejează copiii de dificultăţi, aceştia nu vor avea niciodată prilejul şi motivaţia să înveţe cum să facă faţă dificultăţilor vieţii pentru că li s-a dat de înţeles că vor avea mereu pe cineva care o va face în locul lor. Alţi părinţi consideră că simpla expunere a copiilor în faţa neplăcutului este de ajuns, când de fapt copii au nevoie de mult mai mult; ei au nevoie să li se ofere noi modele de coping, atât pe plan comportamental cât şi pe plan cognitiv. Schimbarea va fi una graduală şi va necesita răbdare şi perseverenţă din partea părinţilor. Dacă părinţii nu au răbdare pe parcursul procesului de schimbare, ei nu vor face decât să întărească şi mai mult sentimentul de frustrare al copiilor pentru că nerăbdarea etalată de părinţi nu este altceva decât o dovadă a nivelului scăzut de toleranţă în faţa stresului de care aceştia dau dovadă.